Orban  Eszter:

 

 

 

  1. 27 iunie, 2012.


 

 

 

                        Imnul iubirii                                 

    Evrei, creștini, mohamedani, budiști, credincioși sau atei deopotrivă,indiferent de religie vîrstă sau sex , aproape toată lumea cunoaște cuvintele apostolului Pavel referitoare la dragoste.  Le cităm în diverse situații de viață, trimițîndu-ne parcă unii altora mesajul „ așa ar trebui să te comporți”. Prinși în propriile noastre răni, folosim aceste cuvinte ca pe niște arme împotriva altor oameni, sau în numele umanității „ să ne iubim copii ” le purtăm ca pe niște plancarde la parade. Aceste cuvinte au devenit arme, instrumente. Și de multe ori se întâmplă că folosim ceea ce s-a scris pentru oameni, împotriva oamenilor.  Dând naștere unei ierarhii, unui sistem de relații de subalterni sau supuși. De ce? Pentru că nu înțelegem pur și simplu despre ce vorbesc de fapt aceste cuvinte, pe care acel Rav Saul le-a scris, care evreu fiind a trăit ca și un evreu, a gândit, a simțit astfel și pe care noi îl cunoaștem sub numele de apostolul Pavel. Din acest motiv, să ne debarasăm de orice gândire umanistă și elenistă, să cunoaștem acea lume în care au fost scrise aceste rânduri, de către acel om care, credincios fiind lui Isus Cristos , s-a rugat în ebraică, simțind și gândind în această cultură a dat mai departe acea dragoste pe care a reprezentat-o și a trăit-o. Ca să pătrund pînă la rădăcini, voi studia din nou textul din ebraică, un text  care aduce cu sine mesaje adânci și totodată noi, mesaje care scot la lumină acele concepte care au fost pînă acum neclare sau interpretabile.  

Dacă...

„1.
Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor.
2. Şi chiar dacă aş avea darul prorociei* şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa, aşa încât** să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic.

*1Cor. 12:8-10, 28; 1Cor. 14:1, etc.; Mat. 7:22. **Mat. 17:20; Mar. 11:23; Luc. 17:6


  1. Şi chiar dacă* mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic. (1Kor. 13, 1-3 vers)

        Primele  3 versete vorbesc despre daruri. Vorbirea în limbi, proorocia, cunoașterea, credința și dărnicia. Sunt daruri care sunt date în primul și primul rînd pentru alții, ca mărturie pentru ei.  Dacă un om primește un dar și omul acesta ,,profită,, singur de beneficiile ei cu timpul acest dar devine fad. Nu folosește bine acest dar spre zidirea altora și așa se face că nu se împlinește scopul lui Dumnezeu. Dar dacă folosește bine darul atunci acesta își atinge scopul pentru care a fost dat. Tot astfel darurile spirituale pot să fie o bună mărturie pentru alții, dacă....Și aici urmează condiția. Dacă este dragoste în noi. Nu dragostea aceea umanistă, alcătuită după chipul și asemănarea noastră, inventată de noi. Ci este vorba de acea dragoste care se numește  „ahava”, dragoste cu exclusivitate dumnezeiască, și care este însuși Dumnezeul Veșnic. DE ce oare? Păi darurile spirituale vin de la Cel ce este Veșnic, deci   este de neimaginat ca aceste daruri să fie prezente și să nu fie prezent Cel care le dă, adică Cel care El Însuși este  Dragoste. Și totuși....din păcate se întâmplă. Pentru că sîntem oameni, uităm de unde am venit, și datorită cui suntem ceea ce suntem. Și uitând ne putem pierde  mințile, ca și când s-ar evapora și bruma aceea pe care am fi avut-o, și foarte ușor putem deveni ,, slujitori renumiți,, care atrag mulțimi proorocind, și învățînd, și vindecând, și dând mai departe cunoaștere și știință.  Cu o convingere și credință puternică, foarte hotărâți ....și totuși ceva lipsește din slujirea acestora. Cineva este desconsiderat și  ignorat…. Oameni extraordinar de darnici, care sponsorizează creșterea comunităților, cu toată puterea și forța, zidesc diverse centre de părtășii, comunitare, dar ceva lipsește din slujirea lor.    Cineva a ajuns pe planul doi..Oameni care se sacrifică, ca niște veritabili martiri, luptători ai credinței,oameni cari ard de focul slujirii, cu dăruire de sine se duc în locurile cele mai periculoase     ale Terei și fără considerație asupra propriilor vieți, vestesc evanghelia. Cu foc, cu pasiune, cu elan...Și totuși Cineva ajunge pe planul secundar.... Ajunge pe un plan secundar, sau nici măcar n-a fost acolo de la bun început...

 

    Se poate trăi cu, dar se poate și abuza de darurile spirituale. Dacă trăiesc cu darurile spirituale atunci pot să fac toate lucrurile numai și numai cu acea dragoste, care este Cristos, pentru că El este în mine,ca Împărat și Domn, în tot ceea ce sunt, nu doar în cuvintele mele ci în faptele, acțiunile, în fiecare pas al vieții mele, se simte prezența Lui. Acea prezență care singură este adevăr, dreptate, legitimitate, smerenie și curăție. În schimb atunci când abuzez de aceste daruri pot să mă folosesc de ele dar fără Cristos. Atunci cuvintele mele pot să răsune pompos și să iasă și fum, doar că este un altfel de foc care arde în mine, altcineva îmi călăuzește faptele, altcineva domnește în inima mea.  Atunci  nu prezența Lui mă conduce, ci cu totul și cu totul altceva, ceva care mă va conduce la falsitate, la compromis, la nelegiuire,la aroganță și necurăție. Așa se poate transforma o persoană care era pentru Cristos în anti-cristos. Dacă dispare Dragostea care dă sens și ține toate lucrurile în ființare, atunci rămâne golul, nimicul, nihilul. Dacă dispare viața, rămâne moartea. Dacă nu este în mine această Dragoste care dă viață și face să pulseze totul, ființa mea și existența mea devine fără viață.  Este ca și când nu aș fi. Sînt nimic. Pot să trăiesc din punct de vedere biologic, dar din punct de vedere spiritual , sufletește nu exist.                                                                  

    Dincolo de acestea, dacă privim cu atenție la aceste 3 versete, vom descoperi că ele vorbesc nu doar despre darurile spirituale. În traducerea lui Karolyi de pildă, in lb. Maghiară, avem o foarte frumoasă descriere, un veritabil tablou poetic. Nu este la întâmplare faptul că a primit denumirea de  ,,imn,, pentru că este cu adevărat ca un poem liric. Și totuși. În original, în ebraică dacă analizăm mai în detaliu, vom descoperi că sînt mesaje cu sensuri mult mai adânci și nu  doar frumusețe literară.
    Prima propoziție sună astfel: „
1. Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor. Limbi omenești și îngerești înseamnă: limba oamenilor și a trimișilor. Haideți să facem abstracție acum de interpretările obișnuite de vorbiri în limbi, și să rămânem la vorbirea simplă a unui om din cotidian. La o vorbire care este conversatie dintre doi oameni. Și de asemenea la o convorbire dintre doi frați. Pentru că trimis înseamnă ambasador. Adică un om care are de adus un mesaj către altul. Acest ambasador, trimis în ebraică  este  „malach”, ceea ce mai înseamnă și profet. Vine cu o misiune care i-a fost încredințată, și trebuie să o îndeplinească, să o dea mai departe ...și aici vine accentul: cum anume vorbește acel trimes.  Pentru că  dacă el spune ce are de spus, ce i s-a încredințat  fără Dragoste, adică fără Cristos, atunci va deveni ca o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor. Mă opresc din nou la aceste două expresii, care la prima vedere nu au nimic de neînțeles. Păi dacă facem să sune arama ea va scoate un sunet, iar dacă ciupim chimvalul el va zăngăni. Totuși trebuie să privim în spatele acestor expresii. Cuvântul folosit pentru aramă în ebraică este: „nachoset”, cuvânt care mai înseamnă și cătușe, lanțuri grele, bani sau rădăcina acestui cuvânt este  „nachas”, care înseamnă vrajă, deochi, șarpe. Iar adjectivul „sunătoare” este un cuvânt care redă sunetele din natură, ca de exemplu sunetul făcut de valurile mării, urletul, mormăitul, țipătul, mugetul animalelor, apoi zgomotul plin de mânie făcut de o mulțime de oameni, de asemenea flecăreala, cearta de vorbe, vaietele, suspinele și plângerile unui om. Iar „chimvalul zăngănitor” este cu totul și cu totul altceva decât cunoaștem noi astăzi (mai ales că în vremea ceea nici nu se cunoștea chimvalul ) Pentru cuvântul chimval originalul folosește „țilțelé” ceea ce înseamnă, freamăt, zgomot, sunetul făcut de persoane care stau la taclale, și de asemenea mai înseamnă greier, lăcustă, și harpon.  Cuvântul „țilțelé” provine din verbul„țalal” care înseamnă: a te scufunda, a tremura, a fremăta, a apune,a trânti ușa, respectiv umbra a ceva. Iar zăngănitor la chimval este redat prin cuvântul  „trua”care este unul dintre sunetele pe care le face șofarul. Este vorba de un sunet de război, de sunetul de chemare la război, sunetul trompetei și mai înseamnă și larmă. Și dacă însumăm toate aceste înțelesuri atunci putem spune că dacă vom spune orice cuvințel aproapelui nostru sau fratelui nostru, fără dragoste, adică fără călăuzirea Dumnezeului Celui Veșnic,fără domnia și duhul lui Cristos  atunci cuvintele noastre  vor fi ca niște cătușe, lanțuri pentru ei, lanțuri cari fac casă comună cu vrăjitoria, cu   deochiatul. Pentru că ceea ce spunem poartă cu sine intenția proprie sau voința altui om, și comunică de fapt autoritatea cuiva. Iar consecința acelui fel de comunicare este însoțită de sunetul din natură a urletelor, văicărelilor, a certurilor de cuvinte, a mâniei, furiei maselor, sunete care toate fără excepție duc la frică și sînt ele însele sunete ale terorii. Deci simplu, dacă spun orice fără Dragoste rezultatul va fi frică. În mine și de asemenea în cealaltă persoană.  Acolo unde nu este prezentă Dragostea domnește frica. Acea frică și teroare, care în loc să te ridice te afundă. În loc să provoace un sentiment de siguranță va induce o stare de confuzie, de incoerență ca și săritura încoace și-ncolo a lăcustelor. Iar aceste cuvinte nu vindecă și nu restaurează, ci rănesc și conduc în capcane ca și harponul. Nu arată nicidecum spre soluționarea problemelor și înaintare, ci produc situații neterminate, nesoluționate, nerezolvate ca și trîntirea unei uși, acțiune pe care omul o întreprinde la mânie atunci când se simte neputincios, și este furios.  Aceste cuvinte fără Dragoste, vor duce la flecăreli, zgomot, larmă, ceartă de vorbe și dezbinare, lucruri care n-au nici un folos, ci doar distrug. Cuvintele aceste nu sunt curate, pentru că în spatele lor este banul, sunt doar instrumente prin care se cumpără, se amăgesc, vrăjesc  și iau ochii cuiva, dar conduc sigur spre scufundare, spre adânc.  Și nu este vorba doar despre cuvinte, despre vorbire. Corespondentul ,, a spune, vorbește, rostește” în ebraică este   „davar”. Iar acest cuvânt mai înseamnă și lucru, obiect, acțiune, eveniment, caz. Cu alte cuvinte cuvintele devin fapte, acțiuni, evenimente. Cu faptele, acțiunile mele,pot să produc evenimentele descrise mai sus, dacă vorbesc orice, sau acționez orice, fără Dragoste. Viețile noastre sunt compuse din situații care se zidesc unele peste altele, sunt un șir de  evenimente. Deci nu este totuna, nu e indiferent ce este mobilul acestor evenimente. Fără Dragoste se adună și se înșiruiesc doar frica și consecințele ei. Degeaba înțeleg vorbirea oamenilor, degeaba am mesaj pentru cineva. Dacă nu este Dragostea în mine, și nu este El Cel care vorbește, sau acționează atunci toate cele enumerate mai sus se vor produce cu exactitate pentru că este o legitate care pur și simplu acționează atât în propriile noastre vieți cât și în viețile oamenilor sau a fraților care privesc sau ne ascultă.                                              

    Versetul al 2-lea continuă așa:
"2. Şi chiar dacă aş avea darul prorociei* şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa, aşa încât** să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic.Prezicerea viitorului,adică profeția, cunoașterea tainelor și a științei, toate aceste sunt inutile dacă nu știu să le  dau mai departe cu dragoste, sunt nimic. Degeaba am un mesaj din partea lui Dumnezeu, degeaba am viziune asupra tainelor, viziune care aici înseamnă  înțelegerea semnelor vremurilor în care trăim, a proceselor istorice care se desfășoară -acest cuvânt mai înseamnă și pericole, domnitori, conducători și prezența, mișcarea și acțiunile acestora în lume- degeaba înțeleg legile care guvernează mișcarea acestora. Și tot degeaba am știință și cunoștință despre Cuvântul lui Dumnezeu, dacă nu este în mine Dragostea, cea care face ca toate acestea să fie pline de viață și binecuvântare, sunt nimic. Degeaba am credință, totală și nestrămutată, în care este cunoștință, știință și profeție, în așa măsură că pot să mut și munții, iar eu rămân de neclintit,puternic, durabil, sigur,  fidel- pentru că acest cuvânt ,,emuna”adică credința, mai înseamnă și cele enumerate-  sunt nimic. Sunt nimic ceea ce înseamnă: e ca și cînd n-aș fi. Nu mort, ci inexistent. Antipolul lui ,,sunt” este nu sunt.  Pentru că dacă Cel care s-a prezentat lui Moise astfel: ,, Sunt Cel ce sunt”, și acest ,,Sunt” purta cu Sine existența, dacă El nu este în mine, atunci degeaba sunt cele enumerate în mine, sunt ca și cînd nu aș fi.    Nu sunt. Și starea asta este mai gravă decât moartea. Din moarte există înviere. Dar din nihil nu. Din neființă este un singur mod în care se poate deveni ființă: prin puterea creatoare a lui Dumnezeu.

    Versetul al  3-lea este finalul acestui pasaj : „
Şi chiar dacă* mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic.Expresia  „chiar dacă* mi-aş împărţi toată averea ” nu se referă doar la exprimarea în lumea fizică a faptului că hrănesc pe cei înfometați, și împart totul celor săraci și nevoiași. Averea aici înseamnă bogăție, proprietate. Deci pe acestea le împart, și cu mână largă o dau celor care duc lipsă, sunt în nevoi, sunt înfometați. Trebuie să ne gândim nu doar la aspectul fizic, ci și la cel sufletesc, și mai ales la cel spiritual. La ceea ce dețin din punct de vedere al slujirii, a chemării pe care am primit-o, adică la acea bogăție pe care am primit-o în duh. Iar pe măsură ce slujesc, această bogăție o împart acelora care sunt înfometați după Cuvînt, după învățătură, după încurajare, după reabilitare, și un cuvânt bun, și după orice dețin și care prin slujirea mea poate să le stîmpere foamea, și lipsa lor  să fie  înlăturată. ”dacă mi-aş da trupul să fie ars,, este o expresie pe care citind-o nu trebuie să ne gândim la martiriu, pentru că aici este o expresie care se folosește atunci când se puneau animalele de sacrificiu pe  altar. Deci cu alte cuvinte degeaba slujirile mari și răsunătoare, degeaba viața legată în mod  responsabil și pusă pe altar, dacă fac toate acestea fără Dragoste, nu am nici un folos din acestea, cu alte cuvinte nu ajută la nimic.                                                        

    Dacă facem o sinteză a acestor  3 versete introductive, atunci putem vedea că Pavel se referă la toate cele 3 dimensiuni ale vieții: dimensiunea fizică, sufletească, și spirituală. Toate aceste 3 dimensiuni trebuie să fie îmbibate de Dragoste, altfel am devenit
aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor , sunt nimic și n-am nici un folos din toate. În primul verset am văzut ce poate să devină omul pe tărâm fizic, fără Dragoste. Cu cuvintele și cu faptele lui cum poate să se distrugă pe sine și pe alții cum poate să-i ducă în haos și să-i afunde în distrugere. Versetul al doilea redă drumul sufletului. Degeaba viziunea care pătrunde în viitor, degeaba știința, cunoștința, descoperirea tainelor, premonițiile, degeaba tăria credinței, și curăția sufletească, degeaba folosesc acele talente și abilități pe care le-am primit de la Dumnezeu, dacă nu Dragostea este cea care mă călăuzește și îmi umple mișcările cele mei fine ale sufletului, atunci sunt nimic.   Versetul al 3-lea vorbește despre starea spiritului. Degeaba marile slujiri, și împlinirea chemărilor, degeaba viața predată, și care se mistuie de tot pe altar, dacă nu este în mine Dragostea atunci nu ajută la nimic, nu este de folos și nu duce înainte pe nimeni. Nici pe mine, și nici pe cei cărora le slujesc. Tocmai de aceea trebuie ca toată ființa mea, trupul, sufletul și duhul meu să fie umplut, să fie condus și să fie stăpânit de Dragoste.

 
Cele 15 atribute

    „
4. Dragostea* este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie,

*Prov. 10:12; 1Pet. 4:8

5. nu se poartă necuviincios, nu* caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău,

*1Cor. 10:24; Filip. 2:4

6. nu* se bucură de nelegiuire, ci se** bucură de adevăr,

*Ps. 10:3; Rom. 1:32. **2Ioan 1:4

7. acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul*.8. Dragostea nu va pieri niciodată.

*Rom. 15:1; Gal. 6:2; 2Tim. 2:24  ” (versetele 4-8)

    În primele 3 versete Pavel a scris despre sine, despre individ, dar în cele ce urmează lucrurile se schimbă și scrie despre Dragoste. Înșiruirea care este mai sus se poate numi cele 15 atribute, caracteristici ale Dragostei, totuși ar fi bine dacă am privi ca la un întreg, adică la felul cum se clădesc aceste atribute unele peste altele alcătuind un întreg, și să nu disecăm Dragostea în bucățele. Numărul 15 în ebraică înseamnă: Yah, care este numele Celui Veșnic, Yahve. Și această înșiruire ne îndică faptul că dragostea nu poate fi altcineva decît însăși Dragostea, adică Dumnezeu. Nu există alt fel, sau nu derivă din nimeni altcineva dragoste. Nu există dragoste omenească. Există o singură Dragoste care este însuși Yah. Dragostea lui Dumnezeu, iar aceste 15 atribute ni se descoperă prin Ieșua HaMașiah , prin Cristos deci s-a împlinit. Din El sunt toate. Din El și prin El trăind, trebuie să gândim, simțim, să acționăm. Haideți să privim mai îndeaproape aceste 15 atribute- pe care le-aș numi mai degrabă, manifestări ale Dragostei.                      

   
1Îndelung răbdătoare. În această expresie este un fel de suportare a situațiilor. Să suporți, să rabzi, este o stare forțată oarecum. Nu este vorba nicidecum de așa ceva ! În original scrie doar atât:lungă. Lungă, adică nu are început, nu are sfârșit, este fără capăt. Pe deasupra, acest cuvânt, apare accentuat. Este atât de fără capăt, încât în infinitatea și continuitatea ei timpul devine unitar. Nu este în ea trecut, nici  prezent și nici viitor,este existența în sine în ea, adică veșnicia. Și când amintim acest atribut de multe ori ne gândim că trebuie să avem răbdare față de semenii noștri, față de noi înșine, față de situațiile, și împrejurările în care ne aflăm, cu alte cuvinte trebuie să avem răbdare cu lumea înconjurătoare unde ne includem și noi, și să ne purtăm cu îndelungă răbdare. Aproape că ne auto-biciuim, trebuie să rabzi, trebuie să suporți, pe alții de lângă tine, uneori deasupra ta, și aici nu este vorba de așa ceva. Aici nu vorbește despre circumstanțele noastre și despre modul nostru de raportare la acestea, nici acest atribut și nici celelalte.  Aici este vorba de infinitatea Celui Veșnic atît în timp cât și în spațiu. Cine înțelege acest lucru, acela nu se va crampona în ceea ce se vede, pentru că nu se va uita le cele trecătoare, ci va privi la Cel care există Veșnic. Și cine îl va cunoaște astfel pe Dumnezeul lui, acela va putea trăi în unitatea timpului trecut-prezent-viitor. Iar atunci nu va mai trăi ca o suferință ziua de astăzi, și nici nu se va mai plânge de cele din trecut și de asemenea nici nu va mai avea teamă de viitor, pentru simplul fapt că îl va cunoaște pe cel Veșnic. Acea Dragoste care este ,,lungă”.   

   
2.Este plină de bunătate. Adică este plină de„ îndurare, har, milă”. Și aici ca și la cele de mai sus, ,,este plină de” înseamnă: se întinde în spațiu și în timp. Este chiar Bunătatea personificată, este chiar Îndurarea. Mai înseamnă: a fi umplut de ceva, a aproviziona pe cineva cu ceva, a preda cuiva ceva, a sfinți. Dragostea ne umple de bunătatea Lui, ne aprovizionează, ne dă îndurarea Lui pentru ca să ne sfințească. Dumnezeul Cel Veșnic ne-a arătat îndurarea Lui prin Ieșua HaMașiah, În El și Prin El suntem sfințiți.  Această ordine a lucrurilor arată spre desfășurarea vieții de credință. Dumnezeu ne dă bunătatea Lui prin care ne sfințește și ne duce mai departe pe drumul uceniciei. Acesta este motivul pentru care pe acest drum nu este și nici nu poate fi oprire.   Dacă cineva se oprește pe acest drum, se lipsește singur de continuitatea procesului de sfințire, proces pe care El îl menține prin Bunătatea Lui. Dacă se întâmplă că viața de credință a unui om se poticnește într-un punct, și iese din fluxul acela  continuu și atotcuprinzător al Dragostei care se manifestă prin Bunătate, acel om își este singur piedică în calea lucrării de curățire și sfințire a lui Dumnezeu, în calea puterii de formare și zidire a Lui. Iar cine  lasă ca această bunătate, îndurare să-l țină și să-l zidească acela nu se va pierde ci va fi zidit și va fi desăvârșit. Da, va fi zidit și va fi plin de Bunătate pentru ca să poată să spună și să arate și altora ce înseamnă Bunătatea sfințitoare a Dragostei. Cu această bunătate va putea să se îndrepte către semeni, fără să se posteze în rolul ,,unui domn îngăduitor”, ca o persoană superioară altora, ci, pentru că a cunoscut Îndurarea, Bunătatea, aceeași bunătate îndurătoare îl va împlini ca s-o manifeste spre ceilalți, ca și cea pe care a întâlnit-o personal. Astfel se întâmplă că un semen îți devine frate, și apoi partener în slujire.

    În cele ce urmează este o înșiruire de 7 cuvinte care încep cu ,, nu”.Din punct de vedere gramatical avem aici aceeași particularitate a limbii ebraice, care se regăsește și la cele 10 porunci. Dincolo de prezent aceste expresii se întind în viitor cu alte cuvinte ,,și nu vei” ,,N
u vei pizmui”; nu te vei lăuda, nu te vei umfla de mândrie „ etc.  Cine va cunoaște caracterul ,,lung” al lui Dumnezeu, faptul că este veșnic, că timpul este unitar în El, și va fi plin de acea Îndurare,bunătate  care sfințește, și care acoperă toate nevoile, ei bine acel om nu va mai pizmui pe altul,  nu se va mai lăuda, nu se va mai umfla de mândrie etc. Nu va face nici una dintre cele enumerate pentru că în Legământul Dragostei va fi satisfăcut cu tot   ceea ce va avea nevoie. Un asemenea om va deveni mulțumit. Nu va avea nici o lipsă. Va trăi în acea întregire care îi va fi dată de Dumnezeu. Atât pe tărâmul spiritual, cât și pe cel sufletesc și fizic. Este în armonie cu Dumnezeu, cu voia Lui și în acest mod și cu sine. Cifra 7 simbolizează desăvârșirea lui Dumnezeu. Primele două enumerări din acest pasaj biblic ne arată trăsăturile existenței, următoarele 7  în schimb ne arată manifestarea faptelor Lui. Iar cine trăiește în Dragoste acela va face la fel cum face Dragostea.


   
3.Nu va pizmui. O traducere mai bună ar fi: „nu te cumpără, nu te posedă, nu este gelos, nu se agită ”Cine a cunoscut Dragostea știe că în Dragoste nu este nici un gram de agresivitate. În Dragoste este bunătate, îndurare. Fără margini și fără capăt. Dragostea nu este o putere care cumpără. Este o putere care te ține în viață. Nu te exploatează, nu te posedă, ci îți dă și te umple. Și de multe ori sîntem în stare să mergem pînă la sacrificiu și să spunem: Dumnezeu a luat de la mine asta și aia....Dumnezeu nu ia nimic de la nimeni. Nu ne lipsește de nimic pentru că în Dumnezeu nu este violență, agresivitate. Să nu proiectăm asupra Lui lucrurile noastre omenești, slăbiciunile noastre și deciziile noastre greșite ! Acea persoană care a cunoscut infinitatea și bunătatea Lui Dumnezeu, nu va mai cumpăra cu ,,iubirea” lui pe alții, și nici nu va mai formula drepturi de proprietar asupra lor. Nici nu va pizmui pe altul pentru ceea ce are acesta, pentru că va fi mulțumit. Nici n-o să se agite și să dovedească sau să se justifice și cu acțiuni inutile să cumpere și să posede dragostea celorlalți. Nu va cerși dragoste de la alții pentru că va fi plin de Dragoste. Dumnezeu nu ,,fuge cu limba scoasă după noi” nu se roagă de noi, să ne întoarcem la El. Ne oferă posibilitatea iar nouă ne lasă libertatea alegerii. Niciodată, nu ne va forța să facem nici un pas. Această expresie mai înseamnă trestie, stuf, prăjină de măsurat. Dragostea nu este ca trestia, sau ca stuful. Nu este casantă. Nu se îndoaie încoace și încolo. Este tare și dreaptă. Este sigură și sinceră. Nu este o prăjină de măsurat, cu care să măsori la unii mai mult și la alții mai puțin. Dragostea nu măsoară și nu se poate măsura. Așa cum am văzut adineauri: este fără capăt....  

 
   
4.Nu se laudă . Textul din limba ebraică scrie: ,,nu se ridică pe sine”. Adică nu domnește asupra altora, nici spiritual, nici sufletește, nici din punct de vedere fizic. Pentru că în Dragoste este libertate. Cine trăiește în Dragoste, acela trăiește în libertate. Nu-l leagă nimic, și nici el nu leagă pe nimeni. Este liber în duhul său, în sufletul și trupul său, și de asemenea este incapabil să fure aceeași libertate de la alții. Nu dă direcție și nu dictează. Iar din cele de mai înainte derivă faptul că , pentru că nu cumpără, nici nu posedă, deci nici nu dorește să domine, sau să se ridice deasupra altuia. Această expresie ,,nu se ridică pe sine” derivă din verbul ,,naso”care înseamnă: a număra, a respecta, a te încrede. Aici avem  forma reflexivă a acestui verb,adică a te lua pe tine în calcul, a te respecta, a te încrede. Cine este în Dragoste nu privește la sine. Nu se respectă, nu se ia în calcul și nu se încrede în sine. Nu își este idol. Știe unde este locul lui în planul lui Dumnezeu,  știe unde este locul său în Trupul lui Cristos. Iar acela care este în Dragoste nu se autoînvinovățește. Pentru că sensul în continuare al acestei expresii mai este și :a căuta pricina, a striga. Deci nu se autoînvinovățește pentru lucruri de care nu este de vină. Nu se mustră pe sine, nu se ceartă cu sine. În creștinism este atît de răspândită autoînvinovățirea și flagelarea „mea culpa, maxima culpa” (păcatul meu, păcatul meu cel mare), iar această trăire nu este specifică trăirii în Dragoste !Nu se mai continuă reamintirea păcatelor, înnoirea rănilor vechi! Din punctul în care m-am întâlnit cu Indurarea, cu Harul, l-am cunoscut, și sunt în părtășie continuă cu El și umplută cu El umblu pe calea sfințirii nu pot să mai spun mereu și mereu :oh ce păcătos mare sunt, pentru că păcatul nu mai este prezent în viața mea. Dumnezeu mi-a luat păcatul. Iar ce a fost, nu mai este. Iar despre ce nu este nu mai pot vorbi așa ca și când ar fi.  Dacă eu trăiesc în Dragoste, care este însăși Viața, nu mai am nimic în comun cu moartea, care este însăși păcatul. Tocmai de aceea este valabil ceea ce mai înseamnă  în continuare această expresie: nu este părtinitoare, nu vorbește de rău.  Cine trăiește în unitatea Dragostei este incapabil să dezbine, să strice, să rupă în bucăți. Este incapabil să murdărească ce este sfînt în propria viață, sau în viața altui frate.

  
5.Nu se  umflă de mândrie. Adică „nu poartă aroganța, vanitatea.” Mai exact: nu se îmbracă cu aroganță,cu vanitate. Cine îmbracă haina slujirii, și trăind în Dragoste pornește la drum nu poate să fie nici arogant, nici vanitos. Înțelesul cuvântului aroganță: mai este în continuare: flux, umflare, înălțime, a face ceva lucru mare, strălucire. Cel care îmbracă haina aroganței, a mândriei, acela are ca scop să ajungă deasupra altora, să se înalțe pe sine, să sclipească. Un asemenea om va dori mereu ,,să facă ceva mare”. Asemenea valurilor mării sunt cuvintele și faptele lui, cari inundă pe celălalt om, iar cine nu știe să înoate din-naintea lor se îneacă în acestea. Vrea să domine pe celălalt prin propria-i mărire. Își prezintă mărturiile ca propriile străluciri. Pentru că nu cunoaște Dragostea. Cine trăiește în Dragoste, pe haina acelui om nu este mândrie, și nici aroganță. Nu ,,va secera” niciodată pe celălalt om cu cuvintele sale, cu ,,ideile, cuvintele, faptele lui mari” și nu va ,,sclipii”. Pentru că va purta haina smereniei. Smerenie care nu înseamnă, atitudinea ,,cu coada între picioare”, nici renunțare, sau capitulare, ci acea pace care izvorăște din interior și care dă verticalitate și demnitate. În timp ce mândria și aroganța ridică voia omenească tot mai sus, smerenia împlinește tot mai adânc voia dumnezeiască în viețile noastre. Mândria și aroganța intensifică în noi puterea trupului și a sufletului, smerenia accentuează domnia Duhului Sfânt în noi. În mândrie și aroganță nu este nimic dumnezeiesc, doar omenesc. În smerenie nu este prezent omenescul, ci doar dumnezeiescul.

    
   
6.Nu se poartă necuviincios. Ceea ce am putea să spunem:„nu este nimic dăunător, nimic rău” Originea cuvântului „dăunător” ne conduce la „sîsîit”. La sîsîitul șarpelui. În Dragoste nu se găsește ceva care poate fi ispitit. Pentru că nu se îndoaie încoace și încolo ca și o trestie, ci este sigură și stabilă, de aceea nu poate fi ispitită. Viața unui asemenea om este demnă de încredere. Nu are găuri negre în ea. Este deschis și sincer. Curat și transparent. În expresia „lucru dăunător” la cuvîntul lucru avem   din nou „davar”, al cărui înțeles cunoscut mai este: cuvînt în acțiune, vorbă, întâmplare, caz, eveniment. Cine trăiește în Dragoste în cuvintele și faptele acelui om nu este ,,sîsîitul” șarpelui, nu este falsitate, nici furtișag, nici lucruri ascunse. Cuvintele lui sînt în consens cu faptele lui. Cuvântul lui Dumnezeu este curat în vorbirea unui asemenea om, nu are spoiala ,,turtei dulci” și nici mesaje adresate pe la spate. Nu mânuiește sabia Cuvântului așa cum o cere situația , ci rostește Cuvântul întotdeauna sub călăuzirea lui Dumnezeu, face ce trebuie să facă și spune ce trebuie să spună. Evenimentele din viața unui asemenea om sunt previzibile, drepte, și nu seamănă cu episoadele unui serial de criminalistică.     

   
7.Nu caută folosul său: adică „nu cere ce este al lui, ceea ce i se cuvine ” Această expresie apare în ebraică cu următoarele gradații: a căuta, a cere, a dori, a cere cu insistență. Mai întâi caută. Apoi dacă nu găsește, cere. Dacă nu primește va dori. Iar dacă nu se împlinește atunci va cere cu insistență. Și aici este vorba în primul rând despre dorințele sufletești și trupești, pe care dacă nu le primim atunci parcurgem toate nivelele de la căutare la cererea cu insistență ,,mie îmi trebuie,mie mi se cuvine”. Cine este în Dragoste nu caută satisfacerea nevoilor sufletești, trupești, nu le cere, nu le dorește, nu insistă cu pretenția că i se cuvine. Pentru că a găsit, a primit, tot ce a avut și va avea nevoie. Și este mulțumit. Mulțumit cu ceea ce a primit, cu ceea ce are, cu ceea ce este al lui. Nu va fi un vânător de satisfacții, pentru că va avea bucurie. Și nu va fi nici nesătul, pentru că va fi plin de toate acele daruri sufletești și trupești pe care le-a primit lângă cele spirituale.

                                         
   
8.Nu se mânie.„adică: nu-și ia mânia asupra-și, mânia nu îl afectează” Mânie, celelalte înțelesuri sînt a se supăra, a unelti, zavistii, ceartă. Avem aici din nou un mod reflexiv, adică zavistiile, certurile, mânia și uneltirile altora nu-l vor afecta. Pur și simplu se vor prelinge de pe el. Este protejat. Cuvintele nimicitoare ale altora nu îl ating, nu se clatină din pricina acestora, și nu pot să-l provoace la mânie, ceartă, și nici la dezbinare sau părtinire. Va rămâne sigur și tare. Nu se va putea clătina, este de neclintit. Acest cuvânt ,,mânie” mai are înțelesul de ,,chel”. A fi chel, pleșuv, în Israel simboliza închinarea la dumnezei străini, idolatrie. Apartenența la o domnie străină. Cine era chel acela își semnala apartenența. Semnala că aparținea unui dumnezeu străin, se închina unui idol, este sluga și preotul aceluia. Cine este în Dragoste nu este ,,pleșuv” , nu poate să aparțină unei domnii străine, pentru că are coroana capilară, are acoperire, are pe Cineva care îl acoperă, îl păzește, îi protejează spiritul și sufletul. Nu este deschis la toate curentele, pentru că are capul acoperit, adică singurul domn al gândurilor lui este Dragostea, adică însuși Ieșua HaMașiah.             


   
9.Nu se gândește la rău.  Ceea ce putem să traducem ,,nu sapă răutatea”.Această săpare mai are înțelesul: a încrusta, a săpa pământul, a ascuți, a meșteri (simbolic fapte rele). Cu alte cuvinte nu primește răul în sine. Nu sapă în solul inimii loc pentru rău, nici în duh,și nici în suflet. De ce? Pentru că nu poate să accepte răul. Pur și simplu este incapabil să facă acest lucru. Și aici nu mă refer la lucrurile rele pe care alții din exterior ni le-au făcut și ne-au rănit, ci este vorba că noi suntem incapabili să acceptăm în noi răul. Nu există afinitate cu răul, și nici roade ale răului pentru că sămânța răului nu a fost semănată în solul inimii. Nu meșterim și nici nu ducem la bun sfârșit lucruri rele, pentru că în gândurile noastre nu se nasc lucruri rele, așa că nici nu pot deveni fapte. Nu ,,ascuțim” nici în propriile gânduri și nici în alte persoane, asemenea unei sape răul, și nici nu  tragem brazde cu ascuțișul ticăloșiei în solul vieților proprii, sau a gândurilor, simțurilor, dorințelor noastre. Simplu: răul nu face parte din noi. Cunoaștem răul, dar nu avem și nici nu putem avea nici o relație cu el. Iar răul aici înseamnă toate acele lucruri cari sunt o consecință a fărădelegii, a negării lui Dumnezeu, atât la nivelul gândirii cât și a faptelor.  Expresia ,,nu ține socoteala,, dincolo de înțelesul de a săpa, mai are și un alt înțeles: a rămâne în tăcere, a tăcea, a asurzi. Aici este o fază când nu vorbim despre rău ca venind dinlăuntrul nostru,că adică ce poate să ne facă nouă sau altor persoane, ci vorbim despre reacția pe care o naște vestea, vederea sau rezultatul  acțiuni răului. Cu alte cuvinte cum reacționăm? Rămân în liniște? Sau îmi astup urechile să nu aud? Aud și totuși mă comport ca și cînd nu aș fi auzit? Văd și totuși rămân mut? Pentru că Dragostea nu poate să rămînă mută la vederea, auzirea răului. Nu poate să rămînă mută atunci cînd ar trebui să spună ceva. Cine rămâne mut sau își închide ochii la vederea, auzirea răului, sau a împotrivirii legilor lui Dumnezeu, acel om spune da răului, anticristului, fărădelegii. Cine aude dar se face că e surd acela este complice răului. În acel om nu locuiește Dragostea, ci cu totul și cu totul altcineva. Din acest cuvânt „săpătură” s-au format alte cuvinte cari redau diversele meșteșuguri ca : fierar, teslar, lăcătuș, cioplitor în piatră-metal-lemn, precum și alte meserii manuale. Acest cuvînt a devenit rădăcina cuvintelor a sculpta,a prelucra, a grava. A acțiunii de realizare. Pentru că ceea ce  se concepe la nivelul gândurilor acel lucru se va naște și cu timpul se va vedea  în acțiuni. Exact la fel și cu răutatea, ticăloșia. Dacă se prinde la nivelul sufletului – și nu moare definitiv și irevocabil- atunci cu timpul se va vedea în acțiuni. Dar cine trăiește în Dragoste în sufletul acelui om nu poate să se graveze  răul.  Gîndurile, simțămintele, dorințele unui astfel de om sînt curate și sfințite. Viața unui astfel de om nu este năpădită de buruieni, pentru că sămânța Cuvântului este semănată în inimă, și Cuvântul care s-a făcut Trup îi cuprinde toată ființa.  Gândurile lui nu sînt încurcate, iar faptele nu sînt lipsite de consecvență. Este transparent. Din acest cuvânt săpătură, gravură mai derivă și o altă expresie  în ebraică: pădure deasă. Atunci când răutatea, și fărădelegea pune stăpânire pe cineva, va deveni ca o pădure deasă. Nu poți să te orientezi în acea persoană, te pierzi, și ajungi pe căi greșite. Cine este în Dragoste nu devine o pădure deasă, în care el însuși se pierde și nu mai găsește drumul de ieșire, nu va umbri razele solare, lumina, și nu va da teren buruienelor, ci va fi curat și ordonat în duhul, sufletul și trupul lui.                                                       

10.Nu se bucură de falsitate, perfidie, ci se bucură împreună cu adevărul. Am putea traduce acest lucru cam așa: „nu se bucură de nedreptate, pentru că bucuria lui este în adevăr”. Putem vedea aici doi antipoli. „Falsitatea” este nimic altceva decât antipolul dreptății, adică nedreptate. În ebraică apare aici cuvântul  „avlatah” care mai înseamnă și: infidelitate, faptă rea. În contradicție cu „adevărul”,redat prin cuvântul „emet” cuvânt care mai înseamnă și: credincioșie, durabilitate, tărie. Dragostea , Ieșua HaMașiah este în sine Adevărul. Iar când se folosește cuvântul „emet” acest cuvânt este utilizat în exclusivitate doar pentru Dumnezeu. Un om nu poate fi cinstit cu acest cuvânt, pentru că această dreptate este Dreptatea absolută. Aceea care este Dumnezeiască. Prin Cristos, omul care este în Dragoste acela este în această Dreptate. Cu toată ființa lui reprezintă Dreptatea, în care își găsește bucuria. Nu se poate bucura în altceva decât în Dreptate și în ceea ce se întâmplă datorită Dreptății.   Orice se întîmplă în afara Dreptății, se derulează în falsitate, în nedreptate. Acestea se nasc în infidelitate ale căror consecințe sînt faptele rele. Lucrurile care se produc în nelegiuire nu-l fac să se bucure. Pentru că este ambasadorul credincioșiei(fidelității), a durabilității și a tăriei.  

11.Acoperă totul. Această trăsătură și următoarele 3, de multe ori  se interpretează că responsabilitatea iubirii este să acopere toate păcatele, rănirile, durerile și răul. Să suporte, să care poverile, să sufere la nesfârșit și să creadă orbește și să spere că totul se va schimba odată și va fi mai bine. O zicală maghiară spune „să punem totul sub vălul uitării”,atunci când încercăm să uităm ceva rău,să acoperim  cu basmaua. Nici vorbă de așa ceva!Cuvântul a acoperi în ebraică apare redat printr-o expresie care spune:  „ridică, pune pe altar toate lucrurile și se eliberează de ele.” Da acolo pe altar, înaintea lui Dumnezeu. În toate lucrurile se îndreaptă spre El, și se roagă. Mai înseamna și că„ridică capul”. Și dincolo de faptul că ridicarea capului înseamnă curaj, tărie în simbolistica evreiască, mai arată și atenția concentrată pe Dumnezeu. Atunci când ridic lucrurile și le eliberez pe altar, în mâinile Lui atunci sînt curajos și tare. Și atunci nici nu pot să mai fiu atentă decât la El. Nu îmi aplec capul ci îl ridic!    Cu capul plecat nu văd decât pământul, și sînt atent asupra propriei persoane. Dar cu capul ridicat văd planul lui Dumnezeu, văd voia Lui, văd ce am de făcut. Văd ziua de mâine. Văd viitorul și pasul pe care trebuie să-l fac. Cuvântul lucru este din nou  „davar” aici, adică orice vorbire, Cuvînt, faptă, eveniment, întâmplare o ridică și o eliberează pe altarul lui Dumnezeu. Cine trăiește în Dragoste trăiește în această eliberare. În mod constant ridică și eliberează totul pe altar, pentru ca să vadă ce, când și cum trebuie să vorbească, să facă, să pășească mai departe. Iar înțelesul care se desprinde în continuare, din această ridicare, eliberare este că fiecare acțiune de acest gen are consecințe, pentru că acest cuvânt mai înseamnă că respectă, acceptă cu încredere ceva. Atunci când eu din partea mea personală am ridicat și eliberat  atunci orice se va întâmpla, oricare va fi decizia și voia lui Dumnezeu le voi primi cu respect și încredere de la El.                          

12.Crede totul. Adică „în toate lucrurile e credincios, demn de încredere, veritabil, real”. Toate cuvintele și faptele lui sînt demne de încredere. Nu își schimbă cuvintele rostite, nu se repezește încoace și încolo, faptele-i sînt consecvente, și predictibile. Nu este mânat de dorinți, ci sînt reale și veritabile. Toată ființa lui este inundată de credincioșie, iar acest lucru îl face demn de încredere,veritabil. Nu este credul, într-o stare în care primește de la toată lumea toate cuvintele, ci este vorba aici de darul credincioșiei, a fidelității, față de Dumnezeu și promisiunile Sale, voia Lui și credincioșia față de planul Lui. Este vorba aici de o convingere conștientă, și totală cu referire la Cuvântul lui Dumnezeu.                      
13.Nădăjduiește totul. În textul în ebraică scrie „așteaptă în toate lucrurile, urmărește voia Lui Dumnezeu, se încrede, speră” Nu este repezit, nici nerăbdător. Așteaptă. Așteaptă vremurile  rânduite de Dumnezeu, și nu vorbește și nu acționează din voie proprie. Așteaptă, urmărește, se concentrează asupra voii lui Dumnezeu. Nu are o nădejde nesigură, ci o nădejde fermă: că voia lui Dumnezeu, planul Lui și ceea ce a descoperit El se împlinesc. A nădăjdui înseamnă a aștepta împlinirea pe tărâmul fizic a ceea ce este nevăzut, desăvârșirea lucrurilor spirituale pe tărâm sufletesc și fizic.                

14.Rabdă totul. Nu este vorba despre a suporta cu răbdare. Dragostea nu este martiriu. Nu este autoflagelare, ci este o dăruire, la o slujbă care acționeză. Și poate că tocmai această caracteristică ne arată acest lucru cel mai bine pentru că traducerea se poate reda astfel: „în toate lucrurile își ține spatele /umărul pentru a purta poverile, pentru a purta de grijă, pentru a se îngriji.” Cu alte cuvinte nu te suportă, nu te rabdă, ci slujește, benevol. În cuvintele și faptele sale este Dragostea plină de îndurare. Nu milă, sau regret, ci îndurare. Este o ridicare și îngrijire. Nu un soi de luare de măsuri și împărțire de porunci, ci sprijin și atenție concentrată. Și acest umăr întins și oferit mai înseamnă :a urma pe cineva, a te atașa de cineva. Poate să fie îndurător pentru că urmărește Dragostea, s-a atașat de El, și nu poate fi despărțit de El.                                
15.Dragostea nu va pieri niciodată. Ultima trăsătură o repetă pe prima. Ea accentuează infinitatea, veșnicia lui Dumnezeu, prin care și trăsăturile enumerate sînt la fel infinite, și veșnice. Textul în ebraică spune:„lo techdál lánecách”, adică nu se sfârșește niciodată. Verbul  „a se sfârși” mai înseamnă : trecător, peren, fără importanță, renunță, uită, lipsă. Dragostea nu este trecătoare, ci este veșnică. Nu este fără importanță, ci este prezentă. Nu renunță, nu se termină, pentru că este permanentă și fără capăt.  Nu te uită, pentru că își aduce aminte și amintește. Nu este nici o lipsă în ea, pentru că este completă, întreagă. Cuvântul „niciodată” este negația lui „veșnic” iar în cazul de față este o accentuare  la fel ca și la trăsătura de la început. Adică Dragostea care nu se sfîrșește niciodată este veșnică. Alte înțelesuri ale acestui cuvânt mai sînt: durabilitate, sevă, seva vieții, sânge, curaj, glorie, ornament, adevăr, întreg. În această dragoste Veșnică este durabilitate, sevă de viață, sînge, care reprezintă însăși viața, și prin sîngele lui Cristos întreține viețile noastre, prin El devine  Cuvîntul lui Dumnezeu în noi viață, alungând orice teamă și făcându-ne curajoși, apoi putem să vedem gloria Lui, mărimea lucrărilor Lui și faptul că ne conduce la victorii, în timp ce ne conduce în adevăr, și ne face viețile întregi fără lipsă.

În parte- întreg

8. Dragostea nu va pieri niciodată. Prorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit.
9. Căci* cunoaştem în parte şi prorocim în parte;

*1Cor. 8:2


  1. dar, când va veni ce este desăvârşit, acest „în parte” se va sfârşi. ” (8-10 vers)

    Și avem din nou 2 cuvinte care prin sensul pe care le au pot să schimbe tot înțelesul propoziției: „dar” și „sau”. Aceste cuvinte aduc cu sine contradicții, și ne îndeamnă la o alegere. Textul în ebraică, în schimb spune doar atât:„Pentru că profețiile se vor împlinii, și limbile vor înceta și cunoștință nu va mai fi.” Avem aici o enumerare, adică o succesiune cronologică, un proces. Nu este nici o ruptură, nu este aici nici cuvântul „dar”, nici „sau”. Nu este nici o contradictie care să întrerupă continuitatea, ci este o enumerare care se întregește în cele din urmă. Aceste două cuvinte  „dar” și „sau” sînt cele care sparg întregul, fărâmițează unitatea. Aceste două cuvinte sînt cuvintele preferate ale elenismului, pentru că fac ca rațiunea să fie așezată în antiteză cu sentimentele, lumea materială cu cea spirituală.  Ele dezbină, descompun. Sînt exact contrare modului de gândire evreiesc, gândire care prezintă și trăiește totul într-un întreg unitar,  într-un proces al continuității. În cele mai multe traduceri înșiruirea  celor 15 caracteristici ale Dragostei,este terminată prin cuvântul
    dar,  cuvânt care dă impresia că întrerupe, scurt-circuitează continuitatea și aproape că pune în contradicție trăsăturile enumerate. După ce am primit o descriere minunată despre Dragoste brusc vin aceste două cuvinte „dar” și  „sau”. Este o întrerupere, o ruptură. Textul din ebraică nu conține nici o contradicție, ci merge mai departe și completează cele enumerate. Și anume cu 3 lucruri: cu profețiile, cu limbile și cu cunoașterea. Pentru aceste 3 lucruri o traducere, de exemplu Karolyi din limba maghiară, spune că vor fi „șterse”. Deși nu vor fi șterse, ci așa cum este redată din traducerea în ebraică, acestea vor fi împlinite. Atunci cînd Dragostea începe să trăiască în noi, promisiunile se împlinesc, exact la fel cum s-au împlinit profețiile în Cristos. Limbile vor înceta, pentru că vom vorbi „o limbă (aceiași)”,în Cristos fiind în același duh  ne vom simții și ne vom înțelege unii pe alții. „Cunoștințele nu vor mai fi” și aici nu înseamnă că știința se va pierde, ci dimpotrivă teoria va deveni practică. Ceea ce am cunoscut înainte, acum devine practic viață în mine, nu mai este ceva teoretic ci devine realitate trăită, adică ceva foarte personal. Cunoașterea Cuvântului lui Dumnezeu devine mărturia vieții mele. Adică tot ceea ce știu se materializează și devine viață în mine. Conform textului din ebraică Pavel continuă:„Căci cunoaștem părți mici, și profețim părți mărunte. Iar când venind va veni desăvârșirea, toate aceste părți  mici se vor schimba, se vor transforma.” Deci nu se șterge nimic, ci se schimbă, în ceva nou, se transformă, se înnoiește și merge mai departe. Cunoașterea pe care o avem va deveni vie, profețiile, promisiunile se împlinesc. Iar aceste părți mici, mai înseamnă: parte, soartă, comision, divident. Ceva ce ni s-a încredințat. Iar aceste părți mici se transformă, se schimbă atunci când vine desăvârșirea. Cuvântul pentru împlinit e nimic altceva decât desăvârșire, țel,început, granița/ limita a ceva. Împlinirea este însuși Mesia. Când sîntem în El, sîntem în Desăvârșire,am ajuns la țel, și totodată și la început. Am ajuns la graniță. De aici încolo doar cu El, în El și Prin El putem merge mai departe. Textul în ebraică ne redă printr-o expresie foarte frumoasă cum anume vine această Desăvârșire  la noi: vine venind. Ceea ce înseamnă: vine, și încă va mai veni. Timpul prezent și viitorul sînt folosite în același timp. Vine, și mai vine. Este aici și va fi aici. Și putem să ne punem întrebarea: care este țelul nostru?  Ce înseamnă pentru noi desăvârșirea, împlinirea? Mulți credincioși au în viață ca țel suprem raiul și mântuirea. Cristos a murit și a înviat pentru mine, acolo pe cruce ...deci țelul meu este să fiu mântuit și să fiu în rai împreună cu El. Și uită că mai au un pic de lucru aici pe pământ ! Această parte a lucrurilor mulți vor să o ocolească.  Exact despre acest lucru vorbește Pavel aici, despre alergarea noastră aici pe pământ. În Cristos putem deja să trăim aici împlinirea, desăvârșirea, și începând cu acest timp începe ceva. El este începutul și El este sfârșitul, El este țelul. Iar în această etapă pământească, tot ceea ce am primit ca și parte, ca și destin, trebuie să le folosim. Și nu oricum ci fiind conștienți că aceste părticele primite se schimbă, se înnoiesc în noi. Nu se șterg, ci se transformă. Ceea ce până acum a fost cunoștință, aceea prinde viață. Ceea ce a fost promisiune până acum, devine împlinire.  Ceea ce a fost o mică parte, aceea în mod continuu se întregește și se împlinește. Este o dinamică a vieții spirituale. Asta înseamnă înnoirea ființei umane.   Este procesul în care talentele care sînt în mine se „activează”,și încep să fie folosite în scopuri și sarcini conforme cu voia lui Dumnezeu. Împlinirea, se desăvârșește și îmi transformă sufletul, iar gândurile, sentimentele, dorințele mele pe care le-am primit ca părticele ale ființei mele toate se schimbă, se transformă în gânduri, sentimente și dorinți conforme voii lui Dumnezeu. Se creează în mine ordine. Acea ordine care a fost la începuturi, în starea din Eden. Țelul meu nu va mai fi Raiul, ci voi dori ca aici pe Pământ să trăiesc și să împlinesc în această desăvârșire tot ceea ce am primit din partea Lui, ca soartă, destin, parte a mea în moștenirea Lui.  

    Copil și bărbat

    11. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc. (11.vers)

    A vorbi, a simți, a gândi. Este din nou vorba de trei planuri, cel fizic, cel sufletesc și cel spiritual. A ajunge la statura de om mare,de bărbăție în Cristos înseamnă că pe aceste  trei planuri omul trebuie să părăsească lucrurile copilărești. Expresia  „am lepădat” are înțelesuri ca: a nega, a depăși, a înceta, a se abține de la ceva, sau de la îndeplinirea vreunei promisiuni. Pentru ca să pot îndeplini , în desăvârșire, ceea ce mi-a fost dat , este nevoie să trăiesc matur, atât din punct de vedere fizic, cât și sufletesc și spiritual. Pentru ca să poată să funcționeze în mine Dragostea, este necesar ca duhul meu, sufletul și trupul meu să acționeze și să vorbescă în mod matur, să gândească, să înțeleagă și să simtă în mod matur.  Dar aceste lucruri vor funcționa numai în momentul în care voi lepăda lucrurile copilărești.  În ebraică textul este și mai dur: a repudia. Adică nu numai că mă leapăd, dar mă și retrag de la ele. Le pun capăt. Nu mai am nimic de-a face cu ele. Pentru că atâta timp cât ceva mă mai leagă de starea de copil, de trecutul meu, atâta timp nu sînt în stare să-mi îndeplinesc făgăduințele făcute  lui Dumnezeu, sau responsabilitățile pe care le-am primit. Atâta timp cât mai am ceva în comun din punct de vedere fizic, sau sentimental, în gândire sau spiritual cu starea de copilărie, nu sînt liber. Nu sînt liber pentru prezent și nici pentru viitor. Nu sînt liber  pentru făgăduințele Lui, și nici ca să îndeplinesc sarcinile care mi-au fost încredințate. Trebuie să termin cu comportamentul copilăresc, cu simțămintele, cu labilitatea, cu iresponsabilitatea, cu dependența de și față de alți oameni. Trebuie să devin matur. Copt. Numai astfel voi putea deveni ceea ce a vrut inițial Dumnezeu ca să devin.  Numai așa voi putea înțelege care este responsabilitatea mea, care este slujirea mea. Numai așa voi putea să înțeleg Cuvântul, și numai așa voi putea să văd planul și voia lui Dumnezeu. Atâta timp cât sînt imatur din punct de vedere spiritual și sufletesc, nu voi putea să trăiesc acestea. Trebuie să cresc. Trebuie să am sentimentele libere, voința să îmi fie liberă, pentru ca să pot înțelege Cuvântul și mesajul lui Dumnezeu. Și desprinderea aceasta de lucrurile copilărești are o ordine așa cum am văzut și din cele enumerate. Mai întâi trebuie să devin independent din punct de vedere fizic. Apoi urmează creșterea sufletească, atunci când mă desprind de voința și de simțămintele puerile. Doar după acestea voi fi capabil să devin matur spiritual și să trăiesc planul și voia lui Dumnezeu  Numai după acestea voi fi în stare să trăiesc spiritual matur și să îndeplinesc planul lui Dumnezeu și chemarea pe care am primit-o.

    C
    a într-o oglindă

    12. Acum, vedem* ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă** în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin.

  2. *2Cor. 3:18; 2Cor. 5:7; Filip. 3:12. **Mat. 18:10; 1Ioan 3:2

13. Acum, dar, rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea. (12.vers)

Această propoziție sună așa în limba ebraică:  „Pentru că acum vedem ca în oglindă și ca într-un rebus, iar atunci vom vedea de la ochi la ochi, (față-n -față), acum cunosc o parte mică dar atunci voi cunoaște așa cum am fost și eu cunoscut.” Ca în oglindă și în lucruri ascunse. Semnificația oglinzii aici este nimic altceva decât descoperirea de Sine a lui Dumnezeu, partea vizibilă, exterioară  a  ceva. Iar rebusul, sau lucrurile ascunse se referă la întrebări, la lucrurile  de descoperit. Adică vedem prin descoperiri și întrebări. Sau viața noastră de credință se referă la întrebări, la lucrurile care trebuiesc descoperite.  Sau viața noastră de credință este compusă din Cuvîntul descoperit, revelat și din întrebările care se nasc în noi datorită  revelației Cuvântului. Dumnezeu ne-a dat Legea descoperită, ne-a dat Cuvântul Său, care prin Cristos a devenit trup, iar noi putem să răspundem dacă întrebăm. Fără întrebări nu există răspunsuri. Dacă nu întrebăm  Cuvântul, dacă nu întrebăm voia și planul Lui pentru viețile noastre, dacă  zilele noastre se desfășoară într-o monotonie și nu sîntem în stare să întrebăm, atunci nu putem să pășim înainte. Dumnezeu așteaptă întrebările noastre. Așteaptă pentru ca să poată să răspundă,  și să poată să ne arate prin Cuvântul deja descoperit care este soluția. Deci vedem prin descoperiri și prin întrebări.  Dacă nu punem întrebări atunci degeaba ținem în mâini Scriptura, degeaba citim Cuvântul, mesajul ei nu poate să devină personal. Trebuie să punem întrebări pentru ca descoperirea să prindă viață în noi. Dar trebuie să punem întrebări și nu să cerem socoteală. Nu punem întrebări în trecut, că de ce a fost, și cum a putut El să permită așa ceva , ci punem întrebări cu referire la prezent și la viitor. Pentru pasul pe care îl avem de făcut. Numai așa putem înainta. Doar astfel vom putea ajunge să privim cu ochii noștri în ochii Lui, față-n față,adică înaintea Lui. Acum cunoaștem părți mici, din noi înșine, din înzestrarea noastră, din drumul vieții noastre, și de îndată ce vom folosi aceste părți mici vom cunoaște tot mai mult și mai mult, până ce în sfârșit vom vedea în așa fel și ceea ce vrea și a plănuit Dumnezeu cu referire la viețile noastre.

Cea mai „mare”

„  
13. Acum, dar, rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea. (versetul 13)

Și înainte de a începe să punem în ordinea rangului că ce este mai mare sau mai mic, dintre cele trei enumerate, vreau să vă spun că aici nu este o categorisire de calitate și nici de cantitate. Aici Pavel nu vorbește despre care pe ce podium trebuie pus. Deși e doar o nuanță diferență în traducere totuși prin această nuanță putem să înțelegem de ce Dragostea este cea mai mare. Textul din ebraică sună în felul următor:„
Acum, dar, rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare ÎN ele este dragostea. ” Rămân, cu alte cuvinte dăinuiesc credința, adică credincioșia, certitudinea. Durabilitatea, și tăria neclintită  în Dumnezeu și în promisiunile Sale. Rămâne dedicarea și convingerea fermă. Rămâne în picioare speranța, adică puterea de a aștepta vremile hotărîte  pentru împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu. Atenția concentrată asupra voii lui Dumnezeu și împlinirea acesteia în mod constant. Încrederea neștirbită în El. Și rămâne dragostea. Acea dragoste care ține și întreține totul. Fără dragoste credința și speranța nu pot să existe. Pentru ca speranța și credința să rămână este nevoie de dragoste, pentru că dragostea este cea care ține în viață credința și speranța. De aceea spune textul în ebraică: „cea mai mare ÎN acestea e dragostea.” Cea mai mare înseamnă:cea care crește. Crește adică este într-un proces dinamic. Nu se oprește, nu stagnează. Ci crește continuu. Această dragoste care crește continuu  este în speranță, și această dragoste crescătoare este și în dragoste. Pentru că însăși Dragostea crește în dragoste. Nu se oprește, nu se blochează, ci se împlinește prin creștere. Crește și mărește credința, speranța și astfel se mărește pe ea însăși. Cine trăiește în Dragoste trăiește în această creștere.  I se mărește credința, și îi crește speranța în timp ce și dragostea îi crește. Această creștere mi-o doresc și v-o doresc și vouă tuturora !

 



 

 
2012.04 25 Traducere: Gyöngyi
 
 

Copyright © 2005-2018 Comunitatea SHOFAR
http://kehilatshofar.com