Mărturii

 Láshon HaKodesh – Limba sfântă
 

 

, într-un sătuc trăia un rabin ortodox împreună cu soția și cei opt copii ai lui. Toți din sat îl iubeau și îl respectau pe acest om. De multe ori era căutat pentru  sfat chiar și de cei care nu erau evrei, căci rabinul răspundea  cu vocea lui calmă, după cele mei bune cunoștințe pe care le avea, tuturor celor ce așteptau răspuns.  Dintre frații de credință era întotdeauna cineva prin preajma lui, pentru ca să învețe sau să întrebe de la el. Misiunea lui  în calitate de rabin al satului, era să se îngrijească de conducerea vieții spirituale a comunității (kile) evreiești. Datorită acestui fapt el  cunoștea foarte bine toate familiile și membrii comunității.   El era cel care învăța în sinagogă, și tot el oficia rugăciunile de sâmbătă și de sărbători.    

        În vremea aceea era specific în familiile ortodoxe evreiești, să se vorbească jiddiș (un amestec dintre ebraică și germană), iar limba ebraică se folosea doar atunci când se rugau în sinagogi, când mergeau înaintea lui Dumnezeu, sau acasă când se rosteau binecuvântările. Tocmai de acea au și denumit ebraica    „Láshon HaKodesh”, adică „ limba sfântă”. Această denumire își are rădăcinile departe în epoca lui Ezra, atunci când cei care s-au reîntors din exilul babilonian nu mai foloseau în vorbirea curentă ebraica, deoarece în anii petrecuți în captivitate au preluat în limbaj multe cuvinte din limba babiloniană. În același timp pe teritoriul Israelului, cei care au rămas acolo, samaritenii vorbeau și ei un alt dialect, așa s-a născut decizia că ebraica va fi limba folosită la rugăciune adică va fi „limba sfântă”. Și pentru faptul că în această limbă s-a scris Tanach-ul  (Vechiul Legământ), în această limbă s-au adresat părinții noștri Celui Veșnic și tot în această limbă le-a vorbit și El. Această limbă poartă în sine Viața. Da, viața pentru a supraviețui,și pentru a rămânea credincioși. Chiar și mai tîrziu în timpul multiplelor persecuții  existența și folosirea acestei limbi a fost cea care a furnizat puterea necesară supraviețuirii în diaspora. Departe de pământul strămoșesc, departe de Ierusalim, această limbă a rămas singura legătură dintre om și Dumnezeu... Acesta este motivul pentru care atunci când un evreu se ruga și la fel se întâmplă și astăzi,intră oarecum într-o dimensiune spirituală și se ,,spiritualizează,,.Se rupe aproape complet de lumea exterioară, și pătrunde în partea cea mai intimă al unui sanctuar, un loc curat și intangibil de murdăriile lumii, iar în această limbă se purifică chiar și el. Trecut,prezent și viitor se întrepătrund. Timpul și spațiul își încetează existența, și se deschide ușa veșniciei…         

        Astfel se întâmplau lucrurile și la casa rabinului bătrân. Deși casa era mică, și purta stigmatul sărăciei, totuși exista o palmă de loc în cameră, un loc unde profanul era separat de sfânt, un loc al rugăciunii zilnice. Cu acest prilej rabinul își punea   tfilin-ul (curelele de rugăciune) și  tális-ul (șalul de rugăciune),șal care îi acoperea aproape tot corpul,și cu dăruire profundă se înălțau cuvintele rugăciunii spre Cer…Și chiar dacă abia că se putea percepe sunetul lor, adînc în inima lui prindea grai limba străbună..           

      Și poate că respectul pentru această limbă, a influențat și s-a extins  prin faptul că acordau o importanță așa de mare separării sfântului de profan, separare care în lumea fizică se manifesta la toate nivelele dar mai ales la felul de a se hrăni. Astfel că separarea dintre kosher (curat) și trefli (necurat) nu era doar o poruncă a Torei, ci se considera că ceea ce mănâncă omul chiar și ca hrană pentru corp, este de fapt și o comuniune cu acea hrană, iar elementele hrănitoare din acea mâncare îi influențează și viața sufletească. Deci dacă în corpul omului ajungeau mâncăruri necurate ( care în cele mai multe cazuri erau de proveniență de porc) acele mâncăruri infectau și sufletul, și atunci cum ar putea să-i vorbească lui Dumnezeu, să-l binecuvânteze pe limba sfântă și curată, cu o gură necurată?...                        ,

       S-a întâmplat odată că fiica cea mai mică a rabinului s-a dus la familia din  vecin să se joace cu fetița goi( de altă origine decât evreiască)  în grădină. Fetița din vecin împreună cu familia se pregăteau să mănânce, iar pe masă s-a pus slănină. Pentru că familia din vecin nu cunoștea obiceiurile alimentare evreiești, și nici ce au și ce nu au voie să mănânce ei, au servit-o și pe fetița rabinului. Fetița însă a văzut slănină prima oară în viața ei, habar nu avea ce este de fapt așa că a început să mănânce. Rabinul se întorcea de la sinagogă de la serviciul de rugăciune de seară, și a intrat pe la vecinii lui, ca să vadă ce? Pe fiica lui cea mai mică mâncând slănină ! Nici una nici alta s-a repezit în cameră, și fără să explice la nimeni nimic, a apucat-o de păr pe fetiță și a tras-o repede acasă. A înfierbântat apă, și în timp ce spunea binecuvântări multiple a spălat de trei ori  cu săpun gura copilului… Apoi, după ce a terminat ,, ritualul de curățire,, cu o voce calmă dar fermă a întrebat-o pe fiica lui: ,, ai să mai mănânci vreodată carne de porc?,,  După toate cele întâmplate, fetița a rămas tăcută, păstrând privirea tatălui ei în ochișorii ei negrii de mărgele….               

       De atunci s-au perindat multe, au trecut mulți-mulți ani, plini de furtuni, războaie, prigoniri și dureri. Fetița de atunci a crescut, a devenit mare și ura omenească nu i-a îngăduit să trăiască fericită, frumos și continuând în curăție  împreună cu familia ei, ceea ce a primit de la strămoși. În plină tinerețe epoca sângeroasă a ajuns-o și pe ea, și cei dragi au fost omorâți în taberele de exterminare. Și-a pierdut toată familia, un singur frate mai mare i-a mai rămas, deoarece acesta plecase în America, cu mult înainte de izbucnirea războiului, și legătura cu acesta părea de neconceput, datorită distanței mari dintre ei, s-au mai întâlnit o singură dată după care la scurt timp fratele ei a murit. Așa că a rămas singură ca supraviețuitoare a Holocaustului. A pierdut totul, nimic nu i-a mai rămas, decât amintirile, pe care le purta cu sine, amintiri care o legau de trecutul ei cu niște firicele subțiri. Un lucru însă a rămas neșters, întipărit în ea: limba sfântă. Și deși a uitat multe lucruri, pentru că nu a mai putut să-și practice religia așa cum făcuse în copilărie, dar binecuvântările zilnice, rugăciunile pe care le învățase de copil au rămas în amintirea ei, neșterse și intacte.           

           Această fetiță a fost bunica mea. Mi-a povestit de multe ori istorioara hazlie pe care am redat-o, dar dincolo de râsul ei am putut vedea mereu și durerea. Durerea pierderii, a lipsei a ceea ce a fost. Însă o mică rază de lumină îi amintea, de ce s-a întâmplat acea ,,scenetă,, îi amintea cât de importantă este gura curată, cuvântul curat, vorbirea curată, inima curată. Îi amintea mereu de unde a venit și cui aparține. Acele binecuvântări și rugăciuni adânc întipărite în ființa ei au trăit în mod constant în sufletul ei pe tot parcursul vieții.      

           Apoi după ce am trecut de perioada pubertății și am putut să înțeleg tot mai bine cine au fost strămoșii mei, și pe linie maternă care este istoria familiei mele, s-a născut în mine dorința să cunosc această limbă care părea atât de îndepărtată, și îmi era totuși atât de apropiată. Nu am avut însă posibilități pentru aceasta vreme îndelungată.                           .

            După bacalaureat însă, am ajuns la o facultate de Teologie protestantă, unde era disciplină obligatorie ebraica biblică. Acolo am început să cunosc această limbă, însă cunoștințele mele de atunci se reduceau la un nivel gramatical și lexical. Și deși simțeam o legătură puternică și inexprimabilă vis-a-vis de această limbă, totuși nu era în inima mea încă la locul ei.

        Apoi după ce viața și identitatea mea a fost restaurată în Cristos, mi-am continuat studiile la Facultatea Evreiască, într-o nouă ipostază în cea de  credincioasă în Jesua HaMassiah. Acolo a fost obligatorie în schimb studierea limbii ebraice moderne,adică ivrit, și nu ebraica biblică. (Ivritul nu se deosebește în prea multe de ebraica veche, are o gramatică mai simplă, lexic este mai bogat conține cuvinte uzuale, slenguri). Mi-a plăcut mult să studiez această limbă, și am reușit să o învăț la nivel profesional, însă undeva adânc în inima mea am simțit parcă nu ar fi a mea. Ivritul care este și limba oficială folosită în Israel,pentru mine poartă în sine ceva ,,lejeritate,,. Este plină cu cuvinte uzuale, cu expresii din păcate și profane, și dincolo de modul și forma de scriere  nu are nimic care să o deosebească, să o înalțe, să o separe de celelalte limbi.

         Așa se face că am stat înaintea lui Dumnezeu și eram nedumerită. Este o limbă sfântă, pe care am dorit mult să o cunosc pentru că simt în ea continuitatea, veșnicia. Pe care cunoscând-o, nu pot totuși să o folosesc ca o verigă instrument prin care să duc mai departe moștenirea strămoșilor mei. Apoi ivritul pe care deși îl iubesc totuși nu simt o legătură așa puternică, cum o simt față de ebraica biblică. M-am gândit într-un timp că mi-ar fi plăcut să traduc în ivrit anumite texte din limba maghiară, anumite scrieri, învățături, dar am simțit că nu acesta este drumul meu…                     ,

         Când a devenit foarte clar pentru mine, ce slujire mi-a dat Dumnezeu, de abia atunci a ajuns în inima mea,la locul ei, rolul și locul limbii ebraice.   Am înțeles ce înseamnă pentru mine personal această limbă. Și atunci când mă pregătesc să învăț, să vestesc Cuvântul, mă ajută de multe ori cunoașterea limbii și  modului de gândire al ebraicei biblice. Cunoașterea ebraicei vechi deschide drumuri total noi în înțelegerea Cuvântului Scripturii. Ceea ce a fost în ceață oarecum sau greșit înțeles până acum, devine în mare parte datorită cunoașterii ,,limbii sfinte,, mai clar, într-o înțelegere și perspectivă nouă. Această limbă ne dă  mesaje mai  adânci, conexiuni mai transparente, astfel că porțiuni biblice care nu au fost înțelese deplin multă vreme, capătă înțelegere. Îmi dă perspective noi în care pot să simt apropierea lui Dumnezeu, învățătura Lui, mesajul cuvântului Său, sfințenia Lui. Mă ajută să pășesc mai departe, îmi deschide portița creșterii și întăririi spirituale. Astfel că folosirea acestei limbi a devenit binecuvântare nu doar pentru mine,ci și pentru alte persoane la care le pot transmite tot ceea ce eu însămi primesc prin cunoașterea ei.

      Láshon HaKodesh a devenit pentru mine limba sfântă, o comoară veșnică. Trăiesc prin ea în fiecare zi faptul că se întărește și crește în mine frica de Dumnezeu. Această limbă a ajuns la locul rânduit de Dumnezeu, în inima mea, pentru ca și prin cunoașterea ei, fiind în  slujba  Celui Veșnic să pot sluji către ceilalți și să le duc ceea ce este viață și este curat, sfânt.    

.



 

 
 
2011.12.03 Traducere: Bezi G.
 
 

Copyright © 2005-2018 Comunitatea SHOFAR
http://kehilatshofar.com